… că atunci când nu eşti trist, nefericit, deprimat, revoltat, enervat, iritat, plictisit sau frustrat nu prea ai chef de scris. Sau ceea ce iese e doar sec, şi nu reuşeşte să transmită mai departe un mesaj solid, pentru că nu-i aşa, pe puţini îi interesează că eşti fericit, punct. Din înşiruirea de stări negative de mai sus, numai ultima mă mai încearcă, din când în când [de la care pot deriva şi restul, uneori].

FRUSTRÁ, frustrez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva (în special statul sau o instituție a lui) de un drept sau de un bun; a păgubi; p.ext. a înșela. – Din fr. frustrer, lat. frustrari.

Desigur, toţi suntem nişte frustraţi. Eu o recunosc. Mi s-a rupt o unghie după ce tocmai am lăcuit-o? Am rămas fără hârtie igienică şi nu-i nimeni în casă? Mi-am uitat cheile acasă şi acum stau în faţa uşii după o zi grea la job? E frig de-mi îngheaţă crengile şi-am rămas fără bani de taxi sau n-am mai dormit de… prea mult? Na! Frustare. Desigur, sunt şi alte situaţii, dar una din cele mai urâte e când trebuie să tac! Da, oameni buni, am început să plâng de ciudă [!!!] când aproape toţi din jurul meu îmi spuneau că tre’ să tac şi să-nghit [într-un anume context, complicat şi prea lung de explicat] asta după ce am deschis gura să-mi spun părerea obiectivă şi am primit un şut în posterior. Pentru că una din caracteristicile mele e Anda vorbeşte. Trebuie să vorbesc. E un lucru vital! Aproape ca somnul, mâncarea şi sexul, deşi unii îl pun mai sus pe piramida nevoilor. Fie că vorbesc prea mult după ce-am băut două-trei pahare de ceva, fie că am păreri, diferite de ale altuia… cuvintele trebuie să iasă din gură, altfel simt că mor pe dinăuntru şi mă transform într-o… într-un peşte mort, la modul “only dead fish go with the flow”. Desigur, sunt şi o idealistă, naivă, mai mult optimistă [decât pesimistă] şi mereu visătoare, şi mă cred într-o lume în care poţi să-ţi spui părerea diferită, iar oamenii să o ia ca atare: o părere diferită. Dar nu sunt în lumea aia. Şi am început să tac, spre uimirea unora şi uşurarea altora. Şi deci sunt o frustrată. O să ajung un peşte mort… Sau o scârbă, iar, zic. Deşi nu ştiu cât o dureze faza cu tăcutul din gură, mai ales în contextul ăsta complicat şi prea lung de explicat. Îmi exersez diplomaţia [bwahahahaha!!!] inexistentă.

În rest, sunt fericită. E primăvară în viaţa mea. Deşi e viscol afară.

Nu am murit. Nu am dispărut. Nu m-am retras în peşteră să trăiesc precum singuratici. De fapt… cumva, ăstia de la FHM mi-au citit blogul şi am ajuns la ei în revistă, în ciuda relativei mele absenţe online din ultimele luni, dragii de ei.

Deci totul e destul de peachy. Doar că adorm instantaneu cum ajung acasă, nu reuşesc să mă trezesc dimineaţa cum ar trebui, şi deja am teancul [1,5 cm] de materiale de citit, lângă pat, din care am reuşit să aprofundez 5 pagini. La job e superb, şi deşi prima săptămână o cam sucked, acum nici nu-mi mai vine să plec, sunt foarte încântată. Se ştie, nu am social-skill, dar printr-o oarecare aliniere a unor planete din cine ştie ce sistem solar, pot purta conversaţii normale cu oameni necunoscuţi, fără să am diverse fobii. Desigur, săptămâna trecută o tuşit careva pe mine şi am bolit în weekend, încă nu mi-au trecut mucii, dar e ok.

Anul trecut la sfârşit am aflat că un amic de-al meu şi-a deschis bar în Unirii [Square], lângă Lenau-mic, aşa că am fost cu fetele la cafea să-l testăm, după o zi de lucru [of course, nu mai sunt studentă, şi nici şomeră, deci am trecut de la stadiul de căpuşă la cel de scamă]. Fresh, drăguţ, cochet şi comfortabil, ne-a plăcut atenţia la detalii: mese şi scaune negre, cu serveţele negre, pe pereţi ceva schiţe de-ale lui Picasso, vaza albă, flori albe asortate cu pereţii, baie colorată, draguţă. Preţurile sunt cam ca peste tot, una din fete zicea de latte machiato, ca e mai ieftină decât în alte locuri, eu mi-am luat fresh, bun-bun, dar la fel ca preţ ca şi restul. Am uitat de alcool, într-o seară sigur o să ne amintim. Oricum, cred că tot pe-acolo o sa hang-around-uim de-acum încolo, asta dacă ne sincronizăm toate cu work-ul.

Update 1: au ciocolată caldă cu mini-marshmallows. Miam-miam. Cât despre alcool, încă n-am apucat.

Update 2: au Movie Night. De exemplu in 8 februarie, ora 20: Memento. Cât despre alcool, încă n-am apucat.

website
facebook

O simplă trecere de la o lună la altă, sau de la o zi de joi la una de vineri n-o să mă schimbe prea mult, pentru mine marile schimbări şi marile rezoluţii nu se întâmplă pe loc, cu toate astea privind înapoi [aşa scurt, că nu se face să te tot uiţi înapoi] pentru mine anul ce-a trecut a fost cel mai haotic, plin de surprize, plin de soare, plin de ploaie, plin de prietenii noi sau unele vechi reînnoite, cel mai plin de dulce şi de cald din ultimii 25 [spre ruşinea mea şi plin de mahmureli crunte şi beţii... punct]. Plin de dorinţe împlinite şi împliniri pe diverse planuri. Am râs foarte mult şi am avut tone de fluturi în stomac, miliarde. Desigur, câte o dezamăgire ici-colo, câte o decizie vitală pentru viitor, câteva lacrimi, una-două perioade nihilistice-like. Şi a fost unul din anii în care aproape tot timpul ziceam “nu se întâmplă nimic” sau “n-am făcut nimic”. A fost un an frumos, diferit de restul de dinaintea lui. Si nu-mi pare rău pentru nimic, pentru că fiecare pas şi aşa-zisă iniţial greşeală m-au adus în locul în care sunt acum şi îmi place ce am devenit. Nu e un nou început, e doar o continuare frumoasă şi singura rezoluţie pentru ce urmează e că vreau să fiu cel puţin la fel de divină. Şi desigur, să nu mai mânc aşa mult de sărbători. Mi-e rău de la atâta mâncare, dar nu mă pot opri!

Ah da, şi poate unii nu ar putea spune [luându-se după mutra de copil maltrat pe care am afişat-o zilele astea, involuntar desigur], dar a fost una din cele mai frumoase vacanţe evăr, asta din ultimele 4 zile în care am fost ruptă de tot, aproape într-un univers paralel care nu m-a detestat.

Ok, deja ştie destulă lume că de fapt mie nu mi se întâmplă nimic. Nada. Practic, e o stare care durează de ceva vreme. Lăsând la o parte perioada nihilistică prin care trec. Deşi nu e luna mea preferată, ever, [e frig], nu are legătură cu “trasul liniei” [aia se întâmplă cândva din senin, brutal şi deprimant - sau nu - complet nelegat de zile aparent importante]. Şi nici cu Craciunul nu are nimic. Nu vreau să fiu etichetată ca Christmas-hater, dar parcă mă animă un pic gândul că a trecut. Mi-ar fi plăcut să însemne ceva pentru mine. Orice altceva decât nimic. Măcar a fost chestia aia ceva.

Totuşi, nu sunt chiar imotilă, complet inertă şi anergică. Am terminat câteva cărţi. Am mai început încă vreo trei. Nu-mi stă în fire să fac recenzii sau recomandări, dar dacă tot e sezonul vă spun că mi-a plăcut Evanghelia după Isus Cristos. Saramago. Big fan, în general. Apoi m-am uitat la filme, şi în special la Where the Wild Things Are. Cumva sunt curioasă ce-ar fi zis Freud despre filmul ăsta. E despre copilărie, nu pentru copii [nici pentru copilul din mine], şi nu-i drăguţ, e chiar trist, la fel ca viaţa de adult. Am plâns. În rest, îmi umplu timpul cu Top Gear, la un moment dat aveam nopţi tematice în care visam maşini. De toate felurile. Visez şi alte chestii, de exemplu azi-noapte am visat ca una din prietenele mele s-a măritat pe furiş cu un amic de-al nostru, de care nu ne place neapărat la modul “ăla” [de fapt nopţile mele sunt populate mereu cu tot felul de ciudăţenii]. Mai gătesc, mai fac curat, mai spăl o haină. Mai ies la suc/cafea cu fetele. Mai joc un scrabble. Dar mereu am impresia că nu mi se întâmplă nimic, şi că sunt ca un observator al propriei vieţi, deloc implicată în ea, şi timpul trece, iar eu stau pe loc.