Cu picioarele în două bărci

22Nov09

Cum se face că am reuşit să fac cel mai bun ştrudel din lume [primul, de altfel], dar am eşuat monumental când am vrut să fac ludaie coaptă? Adică… eu ştiam de mult că unele lucruri complicate sunt floare la ureche pentru mine, şi mă împotmolesc în alea simple, dar chiar aşa? Acum stau şi mă uit la la chestia aia portocalie, şi nu-mi vine s-o mânc, dar nici s-o arunc [dacă aş putea s-o repar cumva]…

***

Am citit la Asaseya un articol, despre ideea de amantă. Nu m-a pus pe gânduri, dar sunt puţin derutată. Eu nu înţeleg de ce doar o amantă ar face lucrurile alea! Nu mă refer la toate, doar câteva [în sensul că şi o iubită oficială ar putea să le facă, şi să fie normal!].

De ce doar o amantă miroase bine, pe când iubita oficială miroase a ceapă? Vă spun sincer, eu detest să miros a mâncare, sau a prăjitură [sau a orice altceva ce înseamnă house-work], şi chiar azi după ce-am terminat cu ştrudelul, m-am aruncat în duş să-mi scot mirosul de dovleac din păr, iar zilele trecute după ce-am gătit, tot aşa, aveam impresia că toţi o să se uite la mine ca la ultima nespălată dacă nu mă spăl şi pe cap… Apoi parfum am şi eu, cât e de greu oare să mă dau cu el [după duş, evident]?

De ce doar o amantă are pielea perfectă? Despre ingrijirea pielii/corpului nu ştiu ce să zic, eu am moştenit de la părinţi, bunici şi alte rude îndepărtate o piele aproape perfectă, pe care o întreţin ba cu ulei de bebe, ba cu ulei de măsline. Iar cosmeticiana mea [aia din Iad] de fiecare dată când mă vede se miră de ce ten frumos am, şi piele perfectă pe faţă. Nu m-a crezut că am 25 de ani.

De ce doar o amantă se iubeşte pe sine? Eu mă iubesc pe mine aproape narcisistic, şi întotdeauna am spus că dacă eu, uitându-mă în oglindă, nu m-aş f*ute, probabil nimeni n-o va face, şi cu toate defectele fizice, pur şi simplu mă ador. Recunosc, am zile proaste în care am impresia că sunt atât de urâtă, că orice compliment mi se pare bătaie de joc, să fim serioşi, ştiu să mă uit în oglindă, am ochi, sunt hidoasă atunci. Noroc cu personalitatea plăcută… şi capacitatea de autoironie.

Legat de partea cu spusul cuvântului NU, aici dau chix, am tot avut probleme, mi s-a şi reproşat în cel mai urât şi dureros mod posibil că ăsta e unul din defectele mele, alături de constanta disponibilitate de care dau/dădeam dovadă – asta mi s-a părut trist, mai ales într-o perioadă în care mă plictiseam enorm, cum să spun NU? Cum să refuz o evadare, oricum ar fi ea, din mediul anost care mă seca de orice energie. Da-mi-aş palme, că ăsta a fost/este singurul meu defect din punctul lui de vedere! Na, că acum nu mă mai plictisesc, pot să spun NU oricând, dar acum nimeni nu mă mai întreabă. Cu toate astea, individul care m-a acuzat că prea eram eu disponibilă nu şi-a dat seama că ăla a fost un privilegiu… ce să zic, oameni şi oameni.

Apoi, recunosc, nu mă îmbrac ca o amantă, pentru că detest tocurile, şi niciodată nu mi-am canalizat nici motivaţia şi nici energia spre a avea o ţinută elegantă. Şi între Manolo Blahnik şi DC-uri, aş alege aproape invariabil, a doua variantă. Desigur, mai deviez, am mai fost văzută pe tocuri. Dar nu totul se reduce la îmbrăcăminte şi lenjerii scumpe, ci la atitudine, pentru că în final tot goală ajungi [sau?].

Mai erau acolo câteva aspecte, cele din dormitor. Latura mea voyeuristică mă face să mă întreb cum fac alţii sex, pentru că descrierea Asaseyei de acolo ar trebui să fie regulă.

Presupun că totul ar trebui să fie simplu, nu vreau să fac teoria amantă vs. iubită oficială, mai ales că acum nu-s nici una, nici cealaltă. Cu toate astea ştiu cazuri [prea multe, care deja mă pun pe gânduri], nu trebuie să ai toate calităţile descrise de Asaseya ca să fi amanta perfectă, trebuie doar să fi diferită de iubita oficială. Ştiu femeie căsătorită frumoasă, atrăgătoare, perfectă, care e amantă. Ştiu femeie care nu se îmbracă în cea mai scumpă lenjerie şi nu poartă ultimul parfum de firmă, şi e amantă. Totul se reduce de fapt la preferinţa bărbatului, şi dezolant sau nu, la Show me a beautiful woman, I’ll show you a man who’s tired of fucking her.

[via loveyourchaos]

Deci nici eu nu ştiu cum e mai bine, dar uitându-mă în jur, la restul, toată lumea şi-o trage cu toată lumea, parcă-mi vine să-mi reconsider principiile legate de monogamie, sunt pur şi simplu neproductive, şi în final n-o să-mi aducă nimic, tot o să ajung să stau acasă singură cu ştrudelul meu cu dovleac, cu pielea perfectă şi mirosind a bergamota, scriind, trist, pe blog despre asta.

Filed under: Personal   |  15 Comments

+ [plus]

18Nov09

Uau, momentul zero chiar a fost duminică… Şi azi m-a lovit din senin, când am rămas fără net [deloc grav/tragic/trist de altfel], am făcut un mic tur introspectiv după ce am terminat cele două cărţi, una începută prin august, cealaltă acum o lună. Ce mai, am zis despre prea multe lucruri: o să mă gândesc la asta/aia/cealaltă [atâtea!!!] după 15 noiembrie, acum am alte chestii mai importante, o să fac aia după 15 noiembrie, o să mă reapuc, o să termin, o să încep, o să trăiesc dupa 15 noiembrie, TOTUL-totul după 15 noiembrie… atunci începe adevărata mea viaţă. Căcat. E trist când mă gândesc că până acum, cel puţin ultimele luni [două, trei, 7] au fost doar cu minus în faţă, de genul numărătoare inversă. Puţine plusuri… sau?

Şi chiar am început să mă gândesc la asta/aia/cealaltă [atâtea!!!], şi vă zic eu, nu-i deloc plăcut, pentru că mi-am blocat sentimente, trăiri, manifestări, nevoi şi dorinţe atâta timp, şi acum când vreau/pot să fac ceva nu ştiu de unde să încep [şi eventual să repar TOTUL pe care l-am stricat prin a-l lăsa pentru după 15]. Sunt atâtea! Şi eu care m-am simţit oarecum fără un scop ultimele două zile, de parcă viaţa mea n-ar fi început atunci, ci s-ar fi terminat.

DAR sunt foarte fericită. Mi-am împlinit cel mai frumos şi cel mai longeviv vis, adică e doar începutul visului, dar e cel mai frumos dintre toate. Din lume! Ok, ok, mai e wish-list-ul, dar visul ăsta era o condiţie neapărat necesară ca să mă apuc de el. Acum ştiu că orice căcat s-ar întâmpla în jurul meu întotdeauna o să-mi fie ok, prin simplul fapt că mi-am demonstrat mie [şi nimănui altuia] că visele se pot împlini. Şi de fiecare dată când mă gândesc la asta rămân prinsă într-o stare de plenitudine şi serenitate cu topping de entuziasm, oricât de mult greu urmează şi oricât de non-roz o să-mi fie cândva [fie şi mâine].

Fără niciun mişto sau ironie, dragostea chiar cere sacrificii [umane?!?]. De răbdare nu zic nimic, n-am aşa ceva.

Filed under: Personal   |  8 Comments
Tags: Borderline, Fluturi în stomac, Greş, Zen

“Fuck you, Monday!” Day

09Nov09

Cineva [de fapt toată lumea] spunea că nu-i ok să începi o chestie în ziua de luni: de luni mă las de fumat, de luni mă duc la sală, de luni o să fiu atentă la sentimentele oamenilor şi n-o să-i mai folosesc ca pe nişte obiecte sexuale, de luni o să mă spăl şi sub unghii, de luni o să învăţ să… căcat, aţi prins ideea. Na, eu m-am gândit aşa să-mi bag piciorul [că p*lă n-am] în mitul ăsta şi în toată ideea de zi de luni, şi să fac ceva special, şi cum problema mea gravă era că mi-am inversat ritmul somn veghe, am zis: de luni mi-l reglez!!! Să fie clar! Şi brusc mi-a venit ambiţia [cred că de la supradoza de vitamine] şi m-am trezit! După 3 ore de somn şi 6 alarme, plus un câine care lătra insistent în faţa geamului, nişte vecini psihotici  şi oameni care vorbeau în casă de parcă erau pe dealuri diferite [ok, şi până acum se întâmplau toate astea, minus o alarmă, dar n-aveam ambiţie]. Dacă vreţi să vedeţi ironie fină, sarcasm, scârbă sau răutate pură încercaţi să purtaţi o conversaţie cu mine acum, gen, deşi asta intră oarecum în contradicţie cu faptul că am capacitatea intelectuală a unui melc beat. Ah da, şi poate vreţi să speriaţi un copil… ştiţi cadavrul ambulant? Na.

Sunt extrem de bine dispusă, păcat că nu se vede şi din afară…

Filed under: Personal   |  27 Comments
Tags: Greş, Moluscă letargică, Retard, Scârbă

Viaţa e greu, dar nu pentru toţi la fel

08Nov09

Uneori cred că oamenii frumoşi au viaţa destul de grea. Nu zic de mine, eu reuşesc prin diverse metode să estompez din propria superbitate, în principal îmbrăcându-mă ca o boschetară, adoptând poziţia ghiocelului sau gesticulând ca o apucată şi zicând multe tâmpenii. Multe şi greu de ignorat. Etc. Zic de restul, care au oarecare social-skill. Păi mie un om frumos, care mi se pare MIE frumos, ar trebui să-mi spună acelaşi lucru de cel puţin două ori ca să fiu atentă şi la ce vorbeşte şi nu doar la buzele prin care ies cuvintele sau ochii şi pielea perfectă pe care le are [sau să devin un-pic-imună la frumuseţe, prin expunere prelungită]. Pentru că de fapt eu sunt o superficială, şi-mi place să mă uit. Insistent [uneori mi-am luate câteva pe după cap de la prietenele mele că mă holbam prea mult la un blond-blond bronzat, cu dreaduri, pe stradă]. Adică şi de asta am ochi, ce căcat. Ceea ce e trist, la un anumit nivel. Bine, acum teoretic ar trebui să definesc frumuseţea din punctul MEU de vedere, poate aşa se găsesc câteva explicaţii pentru unele acţiuni retard, dar e prea complicat şi mi-e lene şi e 4 dimineaţa şi vreau să merg să visez cu şi despre frumoşi, unde chiar aşa, n-am cum să dau greş. Si nu uitaţi, copii: make love, not awkward sexual advances.

Filed under: Personal   |  16 Comments
Tags: Greş, Retard

Detest

07Nov09

La fel cum Universul se încăpăţânează să mă iubească rectal între ghilimele la intervale regulate, la fel şi eu detest ceva, mai mult decât orice. Nu detest aşa mult ura, nici prostia, nici răutatea, sunt alegeri mai mult sau mai puţin personale, dacă un om nu vrea să se schimbe, eu cu atât mai puţin pot să fac ceva. Nu detest nici iubirea, romantismul, şi siropurile deşi uneori par că dau în diabet şi mi-e greaţă de la ele, dar sunt atât de dulci şi frumoase atunci când trebuie. Dintre toate lucrurile oribile şi dezgustătoare din lume, aş putea să suport orice miros, tocmai pentru că nu-l simt, şi se ştie că am văzut ceva căcat la viaţa mea, la propriu. Şi nici sângele, bolile sau moartea nu-mi sunt complet nefamiliare. Am văzut şi creier, fie la el acasă, în cutia craniană, fie întins pe asfalt sau pe vreo targă în Urgenţe. Şi totuşi, în tot haosul în care mă scald, mi-am găsit singură un echilibru. Şi cel mai mult detest instabilitatea. O detest cu fiecare celulă, fiecare mitocondrie, fiecare cromozom din cei 46, din cele miliarde de celule. O detest aşa cum unii detestă să fie ţinuţi în braţe atunci când sunt la pământ, doar pentru că par vulnerabili. O detest pentru că îmi distruge orice urmă de echilibru, pe care singură mi l-am creat, doar ca să-mi demonstreze că orice echilibru fără dezechilibru e egal cu zero, ca atunci când nu ştii ce să crezi despre ceva care nu are termen de comparaţie. Mai mult, detest incertitudinea. Pe de altă parte, unde ar ai fi farmecul să ştii tot, să nu te întrebi, să nu te răscolească instabilitatea şi să nu ai pulsul ca undele făcut de un seismograf în plin cutremur, ca al unui adrenaline-junkie pregătit să sară-n gol.

Da, recunosc, damage-control-ul contează foarte mult, dar până acolo nu pot să nu mă las atrasă şi dezintegrată de cele mai întunecate părţi ale antimateriei domniei sale, Universul.

Later edit: cam la 3 ore după ce-am scris chestiile de mai sus, Universul mi-a demonstrat că e capabil şi de ironie. Nu fină, nu-nu… Grosolană! Probabil cândva o să mă amuz copios, acum însă…

Filed under: Personal   |  6 Comments
Tags: Borderline, Fluturi în stomac, Greş